Transport gratuit pentru valori ale comenzii peste 180 de lei 

Cum iau naștere emoțiile

Cum iau naștere emoțiile

25.06.2019 14:35

Pentru a lansa cartea Cum iau naștere emoțiile, apărută în colecția Psihologul expert, l-am invitat să ne vorbească despre carte pe domnul profesor Mircea Miclea.

În textul de mai jos, puteți regăsi cea mai mare parte dintre ideile expuse de domnul profesor în cadrul acestei conferințe.

***

Ceea ce am să vă spun este rezultatul unei reflecții personale pe marginea cărții, pentru că acele cărți sunt bune, care ne fac să gândim dincolo de ele. Marea valoare a unei cărți constă tocmai în aceea că te poate face să gândești dincolo de ea, creându-ți astfel un univers deschis.

Atunci cînd ne punem întrebarea cum se formează emoțiile, trebuie să ne gândim înainte de a-i da răspuns la o altă întrebare: la ce e bun creierul? Pentru că creierul produce emoțiile. Și atunci de ce avem nevoie de creier?

Cred că avem nevoie de creier din trei motive:

  1. Pentru că creierul are funcția de a asigura supraviețuirea , creșterea și replicarea organismului nostru. Creierul a apărut în primul rând ca să slujească organismul care îl poartă. Așadar prima sa funcție este de a asigura echilibrul corpului nostru și, mai mult, să regleze și să anticipeze dereglările pe care el le poate avea. Așadar creierul a apărut ca să regleze, în anticipație, posibilele dereglaje, reglare despre ce s-ar putea întâmpla, nu despre ce se întâmplă.
  2. A doua funcție, la fel de importantă a creierului, este aceea de a asigura relația noatră cu mediul, cu nișa ecologică în care noi trăim și cu semenii noștri.  Așadar avem nevoie de creier ca să știm cum să navigăm prin această lume plină de stimuli, cum să facem față cu o capacitate limitată de procesare unei cantități enorme de stimuli, și mai ales cum să facem față semenilor noștri, care mereu ne pun mai multe probleme decât natura.
  3. Dar mai există o a treia funcție. Aceea de a se autoregla, de a se regla pe sine. Dacă o ia razna? Dacă, nu numai ca creier individual, dar ca mulțime de creiere, ale unei comuntăți, trib, familii, începe să creadă în iluzii, atunci ce-o să facă? Totul este pus în pericol, și atunci creierul și-a dezvoltat o funcție de autocorecție.

Așadar, sunt trei funcții mari pe care le are creierul: întâi de a asigura autoreglarea predictivă a corpului, în al doilea rând de a asigura adaptarea la mediu și la semenii noștri și, în al treilea rând, de autocorecție. Și veți vedea că, încercând să își îndeplinească aceste trei funcții, creierul dezvoltă trei voci. Creierul produce trei minți.

Dar întâi să vorbim despre prima minte, care se leagă de prima funcție a creierului, aceea de asigura autoreglarea corpului nostru. Practic, o mare parte din activitatea creierului nu este raportată la stimulii externi. De cele mai multe ori, creierul funcționează în absența oricărui stimul extern, atunci când nu se concentrează la niciun fel de sarcină. Sunt cercetări recente care vorbesc despre „default neuronal netwrok”, adică de acea parte a creierului care este activată atunci când creierul nu se concentrează la nimic. Avem situațiile în care creierul se concentreză la o activitate datorită unui stimul extern, trebuie să rezolve o problemă de matematică, să parcurgă un text. Dar când nu-i dăm nimic de făcut? Ce face creierului? Stă? Doarme? Nicidecum. Dimpotrivă, unele zone exact atunci sunt foarte active. Pentru că principala funcție a creierului este de a procesa stimulii interni, ce se întâmplă cu parametrii care asigură funcționarea mediului intern: nivelul de glucide, nivelul de proteine, nevoile pe care le are, posibilitățile de a fi supus unor amenințări, sau dimpotrivă, unor recompense.

Creierul trebuie să fie atent dacă nu cumva apare o deviere de la echilibru, principala lui funcție fiind aceea de a preîntâmpina dezechilibrele, iar daca ratează tinta aceasta, și dezechilibrele apar, de a le corecta cât mai repede cu putință. Ei, și aici e principala sursă a emoțiilor, și asta este una dintre tezele esențiale ale lui Barrett. Și anume, creierul nostru nu reacționează la stimulii externi, noi nu avem reacții emoționale, noi un avem un creier pasiv care așteaptă o situație și apoi reacționează la acea situație. Așteaptă, de exemplu, o situație socială: cineva nedreptățește pe cineva și noi ne încrâncenăm, sau ne mâniem, așteaptă un pericol, și atunci noi ne speriem, așteaptă o recompensă, și atunci noi ne bucurăm. Nu e așa. Creierul prelucrează tot timpul parametrii legați de echilibrul organismului și începe să construiască un model al lumii, cum e lumea din jur prin perspectiva acestor parametri ai corpului. Adică e ca și cum ar scrie ce e această lume ascultându-și corpul. Și în functie de ce îi spune corpul, creierul scrie o poveste despre corp și despre lume.

Să luăm un exemplu. Ați venit la această conferință, care a fost anunțată în sala Europa a Casei de Cultură a Studentilor. Creierul nu a stat pasiv, așa încât în momentul în care ați ajuns aici ar fi început să prelucreze stimulii din această sală, că are scaune, că are becuri, că are un pian, că este cineva care vorbește. Din momentul în care ați primit anunțul, creierul a început să facă o serie de predicții. Predicțiile acestea, pe care el le face despre ce se va întâmpla aici sunt legate de multe lucruri: de experiențele voastre anterioare la lansări de carte, de experiențele anterioare despre Cluj, despre Casa de Cultură, poate despre chiar această sală, experiențe care poate sunt de ieri, sau de acum un an. Toate aceste experiente sunt stocate în creier, pe baza lor creierul face predicții, ce anume se va întâmpla aici, cum va arăta acest loc, cum va arăta configurația sălii, ce se va discuta. Și, când vine aici, preia stimulii, și din stimuli, unii dintre ei confirma predicțiile și altii infirmă, iar din mulțimea de predicții pe care le face creierul e selectată doar acea predicție care se potrivește cu stimulii.

Deci ce face creierul nostru? Face predicții și apoi culege informații din realitate ca să-și confirme sau ca să-și modifice predicțiile. Și selectează acea predicție care se validează de stimuli. Deci creierul este mereu activ, mereu anticipează.

Același lucru se întâmplă cu emoțiile. Hai să luăm o situație. Să presupunem că la noapte vreți să mergeti să petreceți noaptea în Pădurea Baciului. Ce face creierul în momentul în care încă nu a apărut stimulul? Nu sunteți în Padurea Baciului, dar vă gândiți că poate ați merge acolo. Ce va face creierul? El începe să se uite la ce se întâmplă în corp, la care sunt parametrii neurofiziologici și începe să facă anticipări, predicții. Predicțiile sunt determinate de mai mulți factori, de exemplu de setarea noastră genetică și filogenetică, care spune: „Noaptea? Hm, noaptea sunt pericole. Deci, doar gândindu-te că vei petrece noaptea în Padurea Baciului, accelerează-ți un pic ritmul cardiac, respiră un pic mai adânc, simte o ușoară crispare a mușchilor, hai pregătește-te, că nu se știe! Încă nu te-ai dus acolo, dar nu-i nimic, anticipăm!”

Asta face creierul, pe baza acestor setări genetice începe să facă predicții. Apoi, începe să faca predicții pe baza experiențelor anterioare: poate ați mai fost în Pădurea Baciului. Și a fost foarte frumos, haios chiar, n-a venit niciun extraterestru. Sau, dimpotrivă, ați fost și v-a fost foarte frică, v-ați gîndit că dacă vine cineva... Pe baza tuturor acestor experiențe anterioare cu această situație, sau cu situații similare, creierul generează alte predicții, cum o să fie noaptea în pădure? Frumos? Îngrozitor? Și apoi face predicții în funcție de ceea ce este activ în memoria de lucru. Adică, tomai acum când ați urcat dumneavoastră scările, s-a anunțat că a fost cineva răpit de un marțian, sau că în Pădurea Baciului a avut loc o crimă. Aceste informații rămân în memoria de lucru și contribuie la anticiparea a ceea ce s-ar putea să fie la noapte.

Practic, așadar, emoția pe care noi o vom simți când mergem acolo, este deja pregătită. Creierul nu așteaptă confruntarea cu stimulul ca să genereze emoția. Creierul face simulări, predicții despre ce fel de situație s-ar putea să fie aceea și apoi nu face altceva decât să colecteze stimuli, și în funcție de stimulii pe care îi întâlnim acolo, trăim o emoție sau alta. Deci creierul face o populație de predicții, prima predicție este că va fi îngrozitor, a două că va fi haios, prima predicție urmează faptului că ați avut o noapte urâtă în pădure, a doua apare pentru că v-ați simțit foarte fain la un chef în pădure. Și mergeți în pădure, și, dintr-o dată, vedeți pe niște indivizi care stau la chef, și atunci predicția a doua se adeverește. Atunci o să avem „ok, e relaxant”, sau prima se adeverește, pentru că acei indivizi vin către noi și sunt destul de fioroși.

Deci, ce face creierul? El nu reacționează la o situație ca să producă emoții, emoțiile nu sunt reacții așa cum credeam noi: creierul stă pasiv, vine un stimul, creierul evaluează stimulul din punct de vedere al severității sau intensității lui și apoi produce emoții. Nu, creierul este o mașină responsabilă de autoreglarea în anticipare, înainte de a apărea problemele, ele trebuie prevenite. Prezice situațiile și determină anumite reacții în corpul nostru iar după aceea, în confruntare cu stimulii, selectează acea predicție care este cea mai validă, iar noi trăim emoția.

Deci, ce este emoția?

Este rezultatul validării predicțiilor pe care creierul nostru le face despre o situație prin informațiile culese în situația respectivă. Aceasta este emoția, iar dacă, după aceea, o și conștientizăm, avem o trăire emoțională. Prin urmare, emoția nu este o reacție, este o construcție. De cele mai multe ori, habar nu avem că noi construim emoția. Noi nu suntem conștienți de toate mașinile inferențiale pe care le utilizează creierul pornind de la predispozițiile noastre filo-genetice, experiențele noastre anterioare, dar așa se întâmplă: facem predictii, ne confirmăm predicțiile prin ceea ce trăim la fața locului, și atunci trăim o emoție, dar emoția este în primul rând o construcție, nu o reacție pasivă la ceea ce se întâmplă.

Acest lucru are si aspecte foarte pozitive, sau încurajatoare. Dacă emoțiile sunt constructții, nu sunt reacții, atunci emoțiile pot fi și decostruite. Avem tot felul de emoții negative: frica, tristețea, depresia, mânia, furia, bineînțeles avem și emoții pozitive, dragostea, bucuria, toate pot fi deconstruite, din moment ce sunt rezultatul unei construcții.

Există mai multe căi de a le deconstrui și, când le deconstruim, reducem impactul lor, efectul asupra vieții noastre. Una dintre căi este o metodă pe care în Antichitate o utilizau stocicii și care consta în a descompune o emoție în părțile ei componente. Eu pot să-mi analizez, de exemplu frica pe care o am. Și pot spune: ce este frica pe care o am? Faptul că inima îmi bate mai tare, la trei bătăi a patra e mult mai puternică, faptul că trag din când în când aer mai intens, faptul că simt o presiune în stomac, faptul că simt mușchii crispați. Asta numesc eu frică. Deci ce e frica? Fiecare dintre aceste componente în parte. De ce să trăiesc atât de intens frica, atunci când ea e doar o amărâtă de bătaie a inimii, este o crispare a mușchilor, pe care o pot avea și atunci când mă lupt, și atunci când fug, și atunci când mă pregătesc să fac un salt, și atunci când aștept pe cineva să-mi facă o mare bucurie. Și, de tras aer în piept, trag aer mai puternic și când sunt pe care să cer mâna iubitei mele de la tatăl ei. Faptul că simt o presiune în stomac e ca atunci când simt o emoție pentru că îmi spune că mă iubește, sau nu-mi spune că mă iubește. Deci practic sunt aspecte care sunt asociate și cu alte situații, și cu alte emoții.

Și făcând exercițiul acesta repetat, de a descompune o emoție în componentele ei, și apoi de a asocia aceste componente și cu alte situații și cu alte emoții în care ele sunt parte componentă, și care sunt de altă natură, practic voi reduce din intensitatea emoției. Deconstruiesc emoția. Ea devine mai controlabilă, și atunci eu îmi asigur homeostazia. Eu îmi mențin echilibrul emoțional, pentru că nu mai trăiesc acele emoții intense, ci trăiesc componentele lor care sunt asociate în creierul meu și cu alte situații, și cu alte experiențe. Aceasta e o modalitate, așadar, de a deconstrui o emoție. Dacă emoția e o construcție, o putem deconstrui.

O putem deconstrui și altfel decât prin acest procedeu stoic. O putem deconstrui prin faptul ca reglăm din timp mașina inferențială. Toate aceste predicții despre ce ni s-ar putea întampla sunt rezultatul functionării unei mașinării care face mereu inferențe. Dar daca noi ne pregătim? Dacă eu plec într-o excursie în jurul lumii, și, intenționat, las impredictibilul să fie la el acasă, în fiecare zi? Nu fac nicio rezervare la hotel, nu știu unde voi dormi, nu știu cu ce tren voi pleca, nu știu până unde voi merge cu trenul, nu știu când voi dormi. O să mănânc? Ce va trebui să fac unde mă opresc? Nu știu. Și mă confrunt cu impredictibilul. Iar acest impredictibil e manageriabil. Fiind eu în situație, îmi dau seama ce să mănânc, ce să fac, cum să reacționez, iar creierul meu se obișnuiește cu acest impredictibil fără să se sperie. Altfel spus, în creierul meu se stochează impredictibilul cu o altă idee: poți să-i faci față. Când? Atunci când apare. Nu în atincipație. Nu te pregăti. Nu-ți face un arsenal de unelte ca să previi impredictibilul. Nu face nimic. Ce faci? Îți creezi o masă de date si ele vor genera predicții.

Și atunci când în viață te confrunți cu o situație impredictibilă – nu se știe ce se va întâmpla când vei da examen, nu se știe ce se va întâmpla cu relația ta – creierul face inferente, face predicții. Ce fel de predictii? Bune. „Nu știu ce se va întâmpla cu această relație, dar când se va întâmpla vei vedea ce vei face. Pentru că, hai să ne uităm in memorie, de nu stiu câte ori ai fost in situatii impredictibile si ai gasit solutii.” Ceea ce fac e să îmi ofer un spectru de experiențe pe care le stochez în creier, care apoi face predicții bune. Că ceea ce este problematic nu e periculos, voi găsi o soluție.

În felul acesta îmi pregătesc mașina de predicții înainte de a-mi apărea fricile. Îmi pregătesc spectrul de experiențe care să determine creierul meu să genereze predicțiile care să mă avantajeze. Daca însă fac invers, nu plec niciodată de acasă fără telefon, îmi pregatesc fiecare detaliu al călătoriei, atunci orice situație diferită va fi prelucrată de creierul meu ca fiind periculoasă. Pentru că mașina inferentiala i-am pregătit-o pentru situații sigure.  Fără să ne dăm seama, ne producem emoții, pentru că ne expunem la anumite experiențe sau evităm anumite situații. Așadar putem să deconstruim emoțiile operând cu mașina inferențială.

Să ne gândim la următoarea situație. Toți avem fobii. Să luăm o fobie simplă. Sunt oameni cărora le e frică de șoareci, șerpi, păianjeni, lucruri mărunte și nepericuloase, care cândva, ilo tempore, erau periculoase. Întunericul era periculos cândva, dar acum întunericul din camera ta nu mai e periculos. Corpul nu ascultă de informațiile pe care ochii le frunizează: „e un șoricel alb de laborator, nu mușcă, nu are microbi, nu e periculos”, zice creierul rațional. Dar creierul acela visceral spune: „nu te aud. E periculos! Îți spun eu că e periculos! E foarte periculos!”. Rețeaua interoceptivă e mult mai atentă la ce spune corpul decât la ce spun stimulii externi, pentru că principala functie este aceea de a avea grija de corp.

Ar mai fi o modalitate de a deconstrui, aceea de a te dezidentifica de conținuturile tale mentale. Dacă, de exemplu, ești foarte credicios, emoțional credincios, adică atunci când gândindu-te la transcendent, în orice formă ar lua acesta, simți că îți bate inima altfel, deci corpul tău reactionează, nu mintea ta, atunci te poți identifica cu acel ceva transcendent. Ești parte a acelui ceva: „căci nu eu trăiesc, ci Domnul trăiește prin mine”, cum ar spune Pavel. Și atunci, dacă te identifici cu ceva care e dincolo de tine, poate fi Dumnezeu, și tu esti o parte din lumina divina, sau poate că este Natura și tu ești o parte din ea, te identifici cu ceva mult mai mare, atunci tot ce ți se întâmplă ție, devine derizoriu: „ce mai contează suferința mea, când eu sunt parte din ceva mult mai mare?” Nu las aceste predicții pe care le face corpul meu să puna stăpânire pe mine, și astfel îmi deconstruiesc emoțiile.

Revin, din punct de vedere al creierului, emoțiile nu sunt reacții, ci construcții și pot fi deconstruite. Creierul nostru nu este pasiv, el tot timpul anticipează, e o mașinărie de produs presupoziții, simulări. Și, astfel, este și mai eficient.

Aceasta presupoziție că emoțiile sunt constructii, mai are o consecință foarte interesantă. Nu exista o amprenta neurochimică unică pentru o emoție. Altfel spus, atunci când eu trăiesc o bucurie acum aici, se activează în creierul meu anumite rețele neuronale, apoi ies cu prietenii și se activează doar o parte din rețeaua anterioară, sau pot să mănânc o ciocolată și simt alt fel de bucurie. Este bucurie, dar are amprente neurochimice diferite. Este un mit ideea că, pentru emoții distincte, noi avem amprente neurofiziologice distincte.

Închipuiți-vă creierul ca pe o orchestră. Una și aceeași piesă poate fi cântată la instrumente diferite. Pot să cât numai la viori Primăvara lui Vivaldi, pot să cânt la viori și trompete, la viori trompete și tobă, sau doar viori și pian. Pot să cânt cu instrumente diferite aceeași partitură. Aceeași emoție poate fi susținută, poate fi „cântată”, de diferite rețele neuronale. Ca într-o orchestră, unul și același instrument poate cânta mai multe partituri. Prin urmare, rețelele noastre neuronale sunt polifuncționale, nu înseamnă că orice rețea poate susține orice sarcină, ci orice rețea poate face multe tipuri de sarcină, unele mai bine, unele mai prost, dar oricum mai multe. Și invers, pe aceeași rețea pot rula mai multe emoții.

Să luăm un exemplu, amigdala. Amigdala a fost considerata adesea sediul anxietății. Avem o frică sau anxietate, ne ducem la amigdala, amigdala se activează. Ce arată datele din ultimii doi-trei ani? Că atunci când avem experiența anxietății doar în 25% din situații se activează amigdala, și în 75% nu se activează. Avem percepția anxietății, în 40% din cazuri se activează și în 60% din cazuri nu se activează amigdala. În plus, amigdala se activează la dezgust, se activează la recompensă. Exact ceea ce spuneam despre orchestră. Un instrument poate cânta mai multe partituri, aceeași partitură poate fi cântată de mai multe instrumente. Nu putem avea o amprentă neurochimica clară a unei emoții.(...)

***

Cartea explorează și dezvoltă pe lângă aspectele prezentate mai sus de domnul profesor Mircea Miclea multe alte implicații și ramificări ale teoriei formării emoțiilor enunțată de Lisa Feldman Barret.

Vă invităm să le descoperiți în colecția Psihologul expert!

                  

Postat în News De:
Oana Editura ASCR
Category